Portretele masculine nu ma impresioneaza in general. Ludovic al XIV-lea in dres alb, Napoleon pictat ca un bufon si gradoman pe tron, incarcat de insemnele  puterii sale trecatoare, toti regii, baronii, contii si ilustrii papi imortalizati de-a lungul timpului, ma amuza. Cu autoportrete este insa altceva.. Jan Steen, spre exemplu s-a infatisat cu o autoironie demna de toata stima, in mai multe scene de gen, pe post de mesean vesel si cherchelit. Rembrandt s-a reprezentat sobru, invaluit intr-un clar-obscur special. Albrecht Durer a realizat insa ceva ce ma misca de fiecare data cand remarc ca e prezent intr-un tablou: senzatia de privirea ascutita, constienta, lucida in viitor. Poate ca toti pictorii din lume au vizat nemurirea si faima, dar unele portrete par a fi adevarate “ferestre spre viitor”. Din punctul meu de vedere, pentru ca nu stiu cat de multi ar fi de acord cu mine, autoportretul lui din 1500, la 28 de ani, este o astfel de fereastra. Inscriptia -  “Albertus Durerus Noricus / ipsum me proprijs sic effin / gebam coloribus aetatis / anno XXVIII ,Thus I, Albrecht Durer from Nuremberg, painted myself with indelible colors at the age of 28 years” - nu face decat sa accentueze senzatia de salt in timp si prezenta uluitoare a pictorului in contemporan, langa noi. Indelible colors… De nesters… Poate ca figura de Christ e prea indrazneata, cu pozitia mainii, a degetelor, aducand a binecuvantare… Totusi, ce privire patrunzatoare si constienta de traseul sau de 500 de ani distanta…

Ma intreb, era curios sa afle ce fel de ochi il vor studia si cum va arata lumea atunci? Eu mi-as dori fie si numai o privire in urma cu o jumatate de veac.