National Galleries of Scotland

Botticelli, Titian, Vermeer, Van Gogh, Rembrandt, Sargent, Dali… cateva nume pe care le-am identificat pe website-ul Galeriei Nationale a Scotiei:

http://www.nationalgalleries.org/

Daca aveti curiozitatea sa rasfoiti paginile virtuale, veti gasi multe capodopere. Am ales o doamna distinsa , frumoasa, intr-o rochie lila-sidefie, doamna devenita celebra pentru ca a fost pictata de John Singer Sargent in 1892: Lady Agnew of Lochnaw …

…

Cateva site-uri interesante, Bronzino, un tablou superb anonim, de Heem, mestrii olandezi din “epoca de aur”, cateva pasaje amuzante si poate inca alte cateva proiecte despre care imi doresc sa scriu. Constat ca pictura este o sursa inepuizabila de placere. Nu conteaza ca ai reusit sa descoperi cele mai cunoscute tablouri, vei fi uimit sa afli cati alti pictori, mai putin cunoscuti, asteapta sa fie admirati. Ma intereseaza mai putin cine semneaza in coltul tabloului, semnatura ce cantareste mult pretul si valoarea lui oficiala.  Nu caut decat imagini in fata carora sa ma “asez” si sa le privesc in nestire..

liechtenstein museum

  

	Peter Paul Rubens Portrait of Clara Serena Rubens, c. 1616 (detaliu)

http://www.liechtensteinmuseum.at/en/pages/home.asp

 Muzeul Lichtenstein nu numai ca expune tablouri ale unor pictori precum Rubens si van Dyck, dar si calitatea reproducerilor este impresionanta. Mai sus, un close up al tabloului. Chiar daca este destinat sa fie privit de la o distanta rezonabila, ador sa observ fisurile fine ale uleiului pe panza… amprenta mozaicata a timpului ce s-a scurs peste el.

 

Starry night – Van Gogh

Starry night, 1889 - Vincent van Gogh

Cu cat privesti mai mult un tablou, si revii asupra lui mereu, cresc sansele de a descoperi ceva inca neobservat pana atunci.

Culorile vii, albastrul intens si galbenul stralucitor sunt primele calitati pe care ochiul le percepe, urmate indeaproape de rotatia neobisnuita (desi confirmata in realitate) a astrelor. Sugestia universului, in continua expansiune si rotatie, prin linii serpuite, declanseaza brusc senzatia de miscare. Dar nu este numai imaginea unei nopti de vis. Van Gogh aduce cerul mult mai aproape de privitor in comparatie cu siluetele casutelor adormite ale localitatii, ce se pierd in intuneric. Probabil ca s-a asezat pe un deal urias, sau un munte, ca sa surprinda de acolo intreaga scena, altfel cum ar fi ajuns asa aproape de stele…

Dintre toate tablourile lui uimitoare, cerul cu stele este preferatul meu.

stefan luchian

Primavara, 1901

Nu cunosteam “Primavara” lui Luchian, poate de aceea am fost atat de placut surprinsa cand l-am descoperit. Interesanta maniera stil art nouveau. Eram obisnuita cu anemonele, autoportretul cu penel si tristetea destinului sau. Spre sfarsitul vietii, imobilizat de o afectiune a maduvei spinarii, isi lega pensula de degetele inerte. Cu toate astea, pictura lui degaja caldura…

Portret de femeie, 1901 

Bujori

Anemone, 1908

Mila…

Acum cateva zile, intr-un magazin alimentar din Drumul Taberei, un batran (probabil in jur de 70 de ani) era interogat la sange, in vazul lumii, de un politist inarmat cu un caiet si un pix pe care invatase sa il foloseasca (culmea!), in legatura cu cele 5 napolitane Magura pe care le furase din supermarket… Nu-i asa ca un hot nu merita iertarea, nu-i asa ca inselatoria, religie de stat, trebuie taiata de la radacina? Dar totusi… 5 napolitane magura…, care nici macar n-au ajuns in stomacul unui garbovit hot, contemporan cu pre- si postdecembrismul…

Sper doar atat: ca istoria sau, cine stie, Dumnezeu, nu va ierta pe nimeni dintre cei ce nu stiu ce inseamna mila…

Cine sunt eu?

Intrebare la care ar trebui sa raspund toata viata. Uriasul lui Fenninger, sper ca e destul de sugestiv, in comparatie cu omuletul din plan secundar. 

Realitate

Sa tac, sau sa spun exact ce cred despre meschinaria si rautatea unora, riscandu-mi slujba? As alege negresit a doua varianta daca viata nu ne-ar arata coltii sai nemilosi si ascutiti… M-am saturat de gratuitatea si stupiditatea unor afirmatii fara legatura cu realitatea. Cred ca in lumea in care traim sunt multe lucruri frumoase si pure: muzica, pictura, poezia si copiii… restul imi trezeste dezgustul…

Cineva imi spunea ca lumea noastra e cea mai buna lume posibila… Din pacate, e doar o minciuna suficient de bine acoperita de aparente incat orice muritor adaptat o poate crede. Adevarul e mai profund si mai departe de noi.

Cred ca trebuie sa vad lumea asta prin prisma visului, dar sa o judec numai prin sita lucida a realitatii.

Atata timp cat frumusetea e expusa doar in muzee si ne starneste un zambet ironic, rezervat definitiei cuvantului “desuet” , sa nu ne asteptam sa o vedem pasind incet pe aceeasi strada cu noi…

Dintre toate pietrele lungi…

Si pentru ca mi se pare memorabila si cred ca orice roman ar trebui sa ii cunoasca, macar in ceea ce au scris… tot Cartarescu. Despre Nichita Stanescu…

Tu, Nichita… 

“Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.  

“Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. “Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” “Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, “am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” “Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” “Iertaţi-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. “Ascultă, tu eşti credincios?” “Da, bineînţeles.” “Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” “Da, uneori.” “Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” “Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. “Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…”

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.”

 

Prima data cand am foat impresionata de Nichita Stanescu, cu adevarat, a fost cand am citit “Cantec”:

“Dintre toate pietrele lungi pe care le ating cu mana/Privirea ta suna cel mai indepartat…”.

 

 

 

Literatura online – Noi…

O scurta intrerupere in peisajul colorat al blogului: un website dedicat literaturii:

http://www.scribd.com/

Eliade, Marin Preda, Mircea Cartarescu si multi alti scriitori ce asteapta sa fie cititi. Un website ce merita toata atentia.

Cat de mult imi place Cartarescu?… pe cat de frumoase si sensibile sunte versurile lui albe… : )

 

Câteva cuvinte despre Ioana 

Mircea Cartarescu

 

Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-român pe piept
şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii:
baga unul în gură şi îl molfăia, mârâind, cu gingiile.
Apoi am luat-o pe piept: se uita ţintă în carte,
atentă, de parcă ştia să citească
şi atunci m-am gândit: “Ioana,
mă laud tuturor că eşti cel mai bun produs al meu, că eşti
mai presus de literatură
dar aşa te scot din literatură
adică din viaţa mea.
Ioana, ca să fii în literatură şi în afara ei
mă gândesc să scriu un poem despre tine.”

 2
La Bogdan cu M.D.G. Bogdan s-a dus să se radă,
eu şi M.D.G. ramânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăţinare.
Mă uit pe un album Dali. E penibil,
caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem?
În fine (ah, şi la pick-up o selectie “Wings”)
palavrăgim despre copii.
Mă trezesc că îi spun “Ştii, e foarte mişto să creşti un copil,
dar să vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea
pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură
(evit cât pot cuvintul “poezie”)
fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic… Asta-i partea proastă.”
“E, şi tu acum, chiar aşa, totul de vânzare…”
“Dar sigur că totul de vânzare dacă eşti profesionist” – şi
am tăcut brusc
fiindcă nu credeam asta
şi nu ştiu de ce am spus-o.
Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu.

3
Ioana şi Cri: două fetiţe, două surori.
Fetele mele. Mă pomenesc
că îi spun “Cri” Ioanei şi invers. Cri mai păstrează
panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură,
în Maternitate şi care purtau acelaşi număr
cu creion chimic
Când Cri o să aiba 36 de ani, Ioana va avea 16
eu 47 – cine, cine vom fi atunci?

4
Fetele-s dincolo
Cri îi face baie-n cada de plastic roz
iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om
ca o maimuţică mirată bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan
stam în bucatarie cu păhăruţele de Havana Club.
- Sunt foarte fericit, îi spun şi simt adrenalina sau ce o fi
invadându-mi faţa şi făcându-mă să lacrimez. (Îmi dau seama
că sunt sentimentaloid, dar stimulat puţin
de romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.)
Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.
- Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam
cum îţi ciţeam jurnalul, ce chestie -
doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate
scriai “Relaţii cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici”. Şi uite
acum ai nevastă, copil…
Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog)…
Mai palavrăgim ceva şi ne cheamă fetele
să vedem pisoiul înfofolit în prosop
zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme
iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani)
trecem în sufragerie şi ne conversăm şi ne tratăm ca oamenii mari.

5
La aproape cinci luni gigilicea nu-i deloc convenţională
(scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii)
are deja solduleţe de gagică şi ochi oblici, niţel lenevoşi
nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.
Atunci când urlă de foame face pandalii şi istericale
de-ţi vine s-o strângi de gât,
dar e draguţă de obicei şi ne lasă nopţile să dormim.
Creierul ei de aproximativ 500 de grame
va creşte rapid, cel mai rapid dintre toate organele
ca o pasăre într-o colivie de cartilagii
Daca ar creşte continuu şi după adolescenţă
Ioana ar deveni nemuritoare.
Ştiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele)
ca aşa va fi, că ea nu va muri niciodată.

6
Cu M.M., la “Cartea românească. Apoi în maşina lui
explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia “Ştii,
Cugno ăsta… eu i-am dat textele tale… dar nu i-au ieşit…”
Şi alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi-
“Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieşind un
balonaş
cu trăznete, capete de mort şi sticluţe de otravă.
Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o
a schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc
nevasta
dar pentru scris nu prea-i bine
că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el
are şansa pendularii asteia…
Fiecare cu şansa lui, îi zic şi cobor la Coada Calului,
apoi o iau pe lângă Inter şi… spre casă.
O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe.
O pup şi ea miaună alintat:
Ia uite! A mâncat 180 de grame!

7
“O inimă de tată! Miracol al paternităţii!”
Aşa să exclami, cititorule, lecturând acestea.
Dar cum dracu să spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa?
Încearcă, şi-o să vezi ce greu e.
Nici nu există o tradiţie Bucuta cu melodramatismele lui,
cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atât de penibil să spui
ca-ţii iubeşti nevasta. Şi totuşi poezia-i făcută
ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o formă
când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului
este decorativă, abstractă.
Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie
sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e
adevărat.

  8
Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău
nările tale largi şi gingia de jos
cu două umflături unde vor ieşi dinţii;
Iubesc mica ta pată cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) şi
nu cred
că din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese;
abia aştept să înţelegi ce-ţi spun: vor fi doar cuvinte dragi;
aştept să te poţi bucura de pomul de iarna, de Jucarii,
să ţi se lărgească inima, să-ţi crească părul, capacitatea toracică,
să devii inteligentă, să te joci cu plastilina
să te amorezezi mai târziu
să ne râspunzi obraznic, să ne spui
că “nu ne-ai cerut tu să te facem”, şi “ce-aţi făcut voi pentru mine?”

să-ncerci să fugi de-acasă, să te-mbraci la modă
etc., etc., dar la maturitate
să-ncerci să ţii la noi şi să înţelegi mirată că nu e greu deloc
şi când vei avea o fată să-i spui Cristina.
Iar viaţa noastră va trece. (“Aşa de rău mi-a părut
când am trecut de 40 de ani, nici nu pot să va spun, fetelor”
zicea o colega din cancelărie
iar fetele
cam toate de peste 50 se opriră o clipă din discuţia lor despre boli
îngrozitoare, şi una a răspuns resemnată: “Da, a trecut viaţa.
Nici nu-ţi dai seama când trece”).
Noi, Cri, as vrea să imbătrânim împreună
s-o ajutăm pe Ioana să trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca)
Şi să fim prieteni mereu. Să nu ne devenim nesuferiţi
să nu ne încăpăţânăm în certuri.
Să ne fim dragi mereu.

9
Apoi, de mână
să ajungem în faţa unei porţi uriaşe
cu sculpturi reci, nu prea expresive:
îngeri de granit, cu aripi sparte.
Să batem: Bang! şi să intrăm
pe toboganul de sânge
prin gâtul napircii s-alunecăm,
prin maţele cârtiţei,
prin rădăcinile trandafirului
până în floarea cea galbenă…

Nu ţi-aş da drumul la mână, Cri, nu ţi-aş da drumul
iar dacă poteca se va bifurca
vom împietri acolo, la răscruce
şi vom rămâne acolo în ţara înserării
două statui colosale, Mama şi Tata, de granit cenuşiu.  

 

 

 

 

Adriaen Coorte

Pe Adriaen Coorte (ca.1660-1707), pictor olandez preocupat de natura moarta, l-am descoperit pe internet datorita sparanghelilor sai pe care am avut ocazia sa-i vad in original la Rijksmuseum in Amsterdam. Tot scormonind prin blogurile mele preferate am mai gasit cateva picturi in acelasi stil caracteristic.

 

Fie ca este luminozitatea speciala a subiectelor sale, fie transparenta fructelor pe care le picteaza cu pasiune, rezultatul este mereu incantator pentru privire. Necunoscut sau uitat, in anul 1950 a fost redescoperit si apreciat ca maestru al micilor capodopere – small wonders.