M-a impresionat un pasaj din cartea ”Pictori romani uitati” – Tudor Octavian. Desi l-am citit cu ceva timp in urma, abia azi mi l-am reamintit…
”Nu-i deloc usor sa te insinuezi, pana in pragul unui tip de intimitate ce-ti tulbuta judecata, in constiintele accentuate. Ma urmareste, bunaoara, un desen de-al lui Sever Burada, multiplicat in sute de variante, foarte putin deosebite intre ele, din deceniul sau de recluziune sociala: o mama si un copil privesc un copac falnic, dar uscat.
Exista momente in existenta unor creatori, cand analiza mijloacelor aduce a impietate. Desenatorul virtuoz Burada, ajuns, dupa ani buni de detentie, in domiciliu fortat, a zgariat la nesfarsit, pe hartia ingrata a unui maculator, acelasi si acelasi copac de stepa mort. De cateva ori in zi, sute si mii de zile la rand… Iar desenele le oranduia in niste mape mizere, din aceeasi celuloza rea la tiparit pe care, cu litere tremurande, de surghiunit si invins scria aceleasi si aceleasi doua cuvinte: ‘Viata mea.”
